Definiția cu ID-ul 1092711:


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

dativ etic, formă atonă de singular a pronumelui personal, în primul rând la persoana I, cazul dativ, care exprimă interesul deosebit al vorbitorului pentru acțiunea sau obiectul unui enunț (A): „Măicuță dragă, cartea mea Găsească-mi-te-n pace”. (G. Coșbuc) Când vorbitorul vrea să atragă în sfera interesului etic al narațiunii pe interlocutor (interlocutori), atunci folosește dativul de persoana a II-a (singular): „Câinii atunci săriră Și-n grab’ ți-l jupuiră.” (Gr. Alexandrescu) Pentru a se accentua și mai mult acest aspect afectiv al narațiunii, cel ce narează poate folosi ambele forme, la persoana I și a II-a: – „Până aici, spânule! Și odată mi ți-l înșfacă cu dinții de cap, zboară cu dânsul în înaltul cerului și apoi, dându-i drumul de acolo, se face spânul până jos praf și pulbere”. (I. Creangă) În poezia populară, d. etic „mi” se folosește dublat de reflexivul aton persoana a III-a, „și”: „Dar Corbea, ce mi-și făcea, El la masă nu ședea...” Reflexivul etic este o formă arhaică a limbii populare. D. etic este o formă expletivă (fără funcție gramaticală) a pronumelui personal. Sin. asociere; sin. adjectiv posesiv etic; sin. nominativ etic.