CĂȚEA, cățele, s. f. 1. Femela cîinelui. Am o cățea cu dinții, de oțel. CREANGĂ, P. 90. 2. Fig. Epitet dat unei femei rele. Mă iubii cu multă frică, Dar vecina, cățeaua, Mă pîrî către maica. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 187. ◊ Expr. Cățea de vreme = vreme rea. Biata Bălașa!... Săracă lipită, bolnavă că nu se mai poate tîrî, văduvă, cu copilul gol-pușcă, pe așa cățea de vreme nu știu, zău, de și-o mai înnoda zilele. DELAVRANCEA S. 183. 3. (Argotic) Mitralieră. Pădurea tăcu, tăcură cîte utia și mitralierele de peste fluviu... Avan... au mai lătrat cățelele... mai spuse el, în timp ce Ionici Grigore îl învelea cu mantaua. CAMILAR, N. I 278.