CĂUTĂTURĂ, căutături, s. f. Felul cum privește cineva, privire, expresie a ochilor; p. ext. expresie a feței, înfățișare, mină. Nimeni nu era acolo ca să-i vadă căutătura cercetătoare. DUMITRIU, V L. 113. Avea... o căutătură aspră și scrutătoare. SLAVICI, O. II 8. Aruncîndu-mi căutături foarte dîrze... mă interpelează foarte de sus. CARAGIALE, O. VII 296. Oleacă ce nu-i venea mamei la socoteală căutătura mea, îndată pregătea, cu degetul îmbălat, puțină tină din colbul, adunat pe opsasul încălțării. CREANGĂ, 4. 35. Nu-nțelegi tu, din a ei căutătură, Că deprindere, grimasă este zîmbetul pe gură? EMINESCU, O. I 160. ◊ Expr. A arunca o căutătură v. arunca. – Pronunțat: că-u- (și, regional, cău-tă-). – Variantă: cătătură (CREANGĂ, P. 30) s. f.