CUSĂTURĂ, cusături, s. f. 1. Acțiunea de a coase; cusut. [Cîntau] cu toatele cînd erau la furcă ori la cusătură. ISPIRESCU, L. 51. Și nu-mi coase Și să-mi tacă, Ci din gură Viers îi cură; Lin, mai lin... Să nu-mi turburi Cusătura. TEODORESCU. P. P. 61. 2. Locul,linia unde se împreună prin cusut două bucăți de stofă, de pînză etc.; ața cu care e cusut ceva. Cusătura mînecii s-a desfăcut. ♦ (Tehn.) Linie de împreunare prin nituire sau sudare a marginilor a două tole. 3. Felul cum e cusut ceva, modelul, punctul cu care se coase; p. ext. ornamentele cusute pe o pînză, pe o stofă etc. A învățat o cusătură nouă. nu La doisprezece ani era minunea satului- un maestru în cusături țărănești. VLAHUȚĂ, O. A. 510. 4. Lucru la care coase cineva. Multe-i spun Cînd nu m-ascultă, Dar tresar și tac din gură Cînd, c-un zîmbet, își ridică Ochii de pe cusătură. TOPÎRCEANU, B. 58. A luat în urmă cusătura ei Cea cu flori-cămașă, soare de frumoasă, – Și s-a dus în pragul tindei, ca să coasă. COȘBUC, P. I 245. M-a trămis doamna de sus La a de jos Ca să-i dea o cusătură Fără pic de tivitură (Hîrtia). TEODORESCU, P. P. 220. Tu ți-ai lăsat Cusătura ta Pe grinduța mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 502. – Variantă: cusutură (CREANGĂ, A. 111) s. f.