CURĂTURĂ, curături, s. f. 1. Loc dintr-o pădure curățat de arbori, de rădăcini, de mărăcini etc. pentru a putea fi arat sau plantat cu vie; loc desțelenit. V. runc, arsură. Urșii... fac mari stricăciuni la porumbii din curăturile oamenilor. I. IONESCU, M. 96. Cînd te văd în bătătură, îmi uit plugu-n arătură, Sapa-nfiptă-n curătură. ALECSANDRI, P. P. 243. 2. Deal sau povîrniș acoperit cu vii. Iepurele a zbughit-o la jucat. Încet, ascultînd, ispitind, a ieșit tiptil-tiptil din curătură. GÎRLEANU, L. 18. O iau repegior pe curături, mă las singurel în valea pustie, largă, luminoasă, cu totul nouă pentru mine. VLAHUȚĂ, O. A. II 178.