CURTEAN, -Ă, curteni, -e, s. m. și f. 1. (În orînduirea feudală) Persoană care îndeplinea o anumită slujbă pe lîngă un domnitor, sau un nobil, avînd un anumit rang și care locuia chiar la curtea domnească; boier sau boieroaică făcînd parte din suita domnitorilor. V. sfetnic. Toți curtenii și toate curtenele intrară numaidecît pe rînd, și se așezară binișor, în tăcere, fiecare după treapta sa. CARAGIALE, P. 132. Cind au întîlnit pe ceilalți curteni și pe împărăteasa, au zis că fratele lor a plecat mai nainte la moșia sa. POPESCU, B. IV 16. Împărat slăvit e codrul... împrejuru-i are dame Și curteni din neamul Cerb. EMINESCU, O. I 100. Curteni sau ciocoi de curți să cheamă, Soi de oameni vicleni, fără lege Învîrtiți, șireți și plini de intrige. BUDAI-DELEANU, Ț. 356. 2. (Învechit; mai ales la pl.) Oștean depinzînd de o curte domnească, fiind împămîntenit pe un lot mic de pămînt în schimbul serviciului militar. Se coboară-o mîndră oaste Cu trei steaguri de oșteni Și trei cete de curteni. ALECSANDRI, P. A. 96.