cuculbău, (cucurbău, cucurbel, cucurbeci), s.n. – Curcubeu: „Când se arată cucurbeciu, atunci mereau la el în coate și în jerunț, și acolo, când ajungea la el, ardea o căldare cu bani. (…) Acela [curcubeu, n.n.] are două capuri și ele bea apă din două izvoare, unul este Izvorul de Piatră și unul este Izvorul de Argint” (Bilțiu 1999: 79; Oncești). În Vișeu de Jos s-a semnalat sin. „Brâul Maicii Domnului” (ALR 1973: 663). – Cf. curcubeu.