CUCONI, cuconesc, vb. IV. (Și în forma coconi învechit, uneori cu nuanță disprețuitoare) 1. Tranz. A se adresa cuiva cu «cucoane». Da ce nu șezi, cucoane Nicule?... – Mări, nu-l mai tot cuconi, că s-a diochea! ALECSANDRI, T. I 42. 2. Refl. A-și da aere (sau ifose) de cucoană (sau de boier), a se îngîmfa. Iar s-a cuconit Florica. ALECSANDRI, T. 198. – Variantă: coconi vb. IV.