CRIȚĂ s. f. (Mold., Bucov., popular) Oțel. Dintr-o bucată de criță cît degetul cel mic și dintr-o zburătură de cremene neagră, Caraiman a prins o scînteiuță într-un firișor de iască și... a aprins focușor slăbuț din cîteva vreascuri mărunte. SADOVEANU, N. P. 25. Timofei Gîțulea era un moșneag scund și sfătos, tare cum e criță și de foarte multe lucruri știutor. C. PETRESCU, R. DR. 128. ◊ (În basme) Dară pe la miez de noapte auzi-n văzduh un glas, Vine-un zmeu în solzi de criță cu trei capete. EMINESCU, L. P. 125. ◊ (Metaforic) Duduca Leona are dinți de criță, nu de ciolan ca ceilalți oameni. SADOVEANU, N. F. 6. Țara neagră a furnicilor cu dinții de criță. HOGAȘ, M. N. La noi, bătrîn, muiere, bărbat, copil... Nepăsători de moarte, au inimă de criță. ALECSANDRI, P. III 254. ◊ Expr. A fi criță la minte = a avea minte ageră, a fi deștept. ♦ (Adverbial) Din cale-afară, foarte, extrem. Mînios criță. Beat criță.