CREDE (cred, crez) I. vb. tr. 1 A socoti că-i adevărat, a da crezămînt, a avea încredere: prostul face ce vede și ce aude crede (ZNN.); (P): sătulul nu crede pe cel flămînd; nu crede ce vezi cu ochii, ci crede ce-ți spun eu, (iron. despre femeile necredincioase care caută să orbească pe bărbații lor); crede! se zice cerșetorilor cînd nu le putem da, sau nu voim să le dăm pomana cerută (eliptic pentru: crede că n’am, etc.): cînd îi zicea vre-unul „crede! bătrîno, aldată” ea răspundea: crez, măiculiță, crez, să ne crează Dumnezeu pe toți, drăguțul! (CAR.) ¶ 2 A socoti, a presupune, a avea credința, a-și închipui: crede că tot ce sboară se mănîncă; cum crezi d-ta că aș face una ca asta? (CRG.). II. vb. intr. 1 A avea credință: ~ în Dumnezeu ¶ 2 A da crezămînt, a socoti că-i adevărat, a avea încredere: nu-i venea să crează ochilor; și unul și altul credeau în ajutorul și în protecțiunea Rusiei (I.-GH.). III. vb. refl. 1 A se socoti, a se presupune: ne se credea în drept de a susține pe Greci (I.-GH.) ¶ 2 A avea o părere exagerată despre sine, a se socoti mai bun, mai deștept, etc. decît e în realitate: prea se crede [lat. crēdĕre].