COTIT, -Ă, cotiți, -te, adj. (Despre drumuri, rîuri etc.) Care are cotituri, care cotește; întortocheat. Oricît de cotită i-a fost calea, tot ajunse la vreme. SADOVEANU, P. M. 193. Vin’ cu mine... Taina liniștei înalte să ne fure Prin cotite luminișuri de pădure. TOPÎRCEANU, B. 43. Aici era, ce să-ți spui! frumusețea de pe lume. Niște cărări sucite și cotite, acoperite cu un fel de iarbă mărunțică, de părea că erau niște covoare așternute. ISPIRESCU, L. 243. Și de cînd m-am haiducit Drag îmi e drumul cotit, Cînd văd tabere viind Și ciocoi înalbăstrind. ALECSANDRI, P. P. 259. ◊ (Adverbial) Cavalcada fugea cotit, iepurește, pe valea cealaltă. SADOVEANU, Z. C. 24.