coregrafie (< fr. chorégraphie, din gr. χορεία, „dans” + γράφω „a scrie”) 1. Sistem de notare a dansului. Începuturile notării dansurilor se situează în sec. 16 din nevoia de a păstra și transmite concepția inițială. Sisteme imperfecte de notare au fost alcătuite de Fabrizio Caroso da Sermoneta (Ballarino, 1581), Thoinot Arbeau (Orchésographie, 1588, trata în formă dialogată despre istoria și natura dansului, cu descrieri ale diverselor dansuri de epocă), Cesare Negri (Nuove inventione di Balli, 1604). Într-o culegere de dansuri din 1704 sunt descrise unele dansuri din repertoriul Operei din Paris. În 1852, Arthur Saint-Léon publică Sténochorégraphie, cu un sistem de notare paralel cu cel muzical, adoptat în 1891 de către Stepanov din Petersburg (în care au fost scrise, apoi, baletele lui Petipa). Metodă modernă, Labanotation, alcătuită din simboluri abstracte, aparține lui Rudolf von Laban (1879-1958). Nici unul (mai sunt și altele) nu este însă pe de-a-ntregul satisfăcător. După apariția cinematografului, a videoînregistrării, se uzitează astfel de mijloace care nu sunt, desigur, cuprinse în sfera c., dar suplinesc funcția acesteia. 2. Arta de a compune pași de dans, dansuri teatrale și, în genere, balete*. Acest al doilea sens al termenului este cel mai răspândit și desemnează, actualmente, crearea oricărui fel de dans, a spectacolului de balet sau a părților dansante dintr-un spectacol oarecare. Pentru a evita confuzia de termeni, Serge Lifar propune pentru coregraf denumirea de choréauteur. Orice c. se sprijină pe o țesătură muzicală sau cel puțin ritmică (dansurile fără muzică sunt foarte rare). C. se realizează de regulă prin conlucrare cu un compozitor sau, mai nou, prin recurgere la muzici deja compuse (unele fără destinație dansantă). Marile personalități ale dansului au fost dublate, adesea, de coregrafi, unii fiind, totodată, teoreticieni de seamă ai c. Jean Georges Noverre (1727-1810) a pregătit, prin baletele (circa 100) și scrierile sale (Scrisori despre dans și balete, 1759), terenul pentru apariția baletului modern, inițiind „baletul de acțiune” în care a excelat Salvatore Viganò (1769-1821), pentru care Beethoven a compus Creaturile lui Prometeu (1801). Evoluția artei c. este organic legată de cea a baletului și, desigur, a muzicii. Au scris balete Mozart, Gluck, Delibes, Ceaikovski, Glazunov, Stravinski, Poulenc, Satie, Milhaud, Auric, Prokofiev, Copland, Haciaturian ș.a. ♦ În România, coregrafii s-au afirmat dintre dansatori, creând o direcție marcată prin însușirea limbajului clasic (prin Anton Romanowski), fecundat de sugestii ale pașilor dansurilor pop. (prin Floria Capsali). Activitatea pedagogică, interpretativă și de creație a fost strâns împletită, impunându-se personalități ca Oleg Danovski, Tilde Urseanu, Béla Balogh ș.a.