completitudine s. f. (log.) Proprietate a unui sistem ipotetic-deductiv în care orice propoziție supusă regulilor de deducție poate fi demonstrată ◊ „În răspuns se făcea apel la simțul nuanței. La necesitatea completitudinii.” ◊ Rev. 22 42/93 p. 1 (cf. fr. complétude; DEX-S)