comarnic, comarnice, s.n. – Construcție ridicată în apropierea colibei păcurarilor, alcătuită din patru stâlpi și mai multe polițe, prevăzută cu acoperiș, „pentru păstrarea cașului” (Dăncuș, 1986: 49): „Poate si mândru harnic: / Tătă vara-n comarnic / Șohan nu lucră nimic” (Papahagi, 1925: 219). ♦ (top.) Comarnic, deal în Fântânele (Lăpuș); deal în Oncești, Rozavlea, Valea Stejarului (Maramureșul istoric); Comarnicele, munte (1.110 m) în apropiere de Baia Mare. ♦ Atestat sec. XVI (Mihăilă, 1974). – Din bg. komarnik „cabană, colibă păstorească” (Scriban, DEX, MDA); din sl. komara „cămară” (Șăineanu). Cuv. rom. > ucr. komarnyk (Candrea, cf. DER).