coită, -e, s.f. – 1. Cățea. 2. Nevastă cu moravuri ușoare (Bârlea 1924). Nevastă frumoasă, dar leneșă și nelucrătoare, prădătoare (Țiplea 1906): „Tot o coită de șerpoaie” (Bârlea 1924: 63). – Din magh. kojtat „a umbla hai-hui, a vagabonda” (Pușcariu cf. DER); Lat. coita (Pascu cf. DER), cf. coit „împreunare sexuală” (< lat. coitus).