cocie, cocii, s.f. – (reg.; înv.) Trăsură, caleașcă: „O dată pe săptămână, doctorul Várady din Coștiui cu cocia trecea prin sat, se oprea la primărie…” (Bota, 2005: 65; Rona de Sus); „Că jinerele la socrie, / Îi ca ruda la cocie” (Bilțiu, 1990: 123). Atestat doar în Maramureș și Sătmar; în Transilvania se folosește hinten, în Muntenia și Moldova, trăsură (ALR, 1956: 355). – Din srb. kočja, magh. kocsi „din orașul Kocs” (Miklosich, DER, DEX, MDA), cf. germ. Kutsche (DER).