clobanț snm [At: MARIAN, O. I, 51 / V: ~bonț, ~onb~ sm, coblanț sn / Pl: ~i, ~e, ~uri / E: ns cf clonț + ucr клжуба] 1 (Pop) Plisc. 2 (Pop; irn) Gură. 3 (Pop) Cârlig. 4 (Reg) Cârligul fântânii. 5 (Reg) Vârful leucei. 6 (Reg) Capul scaunului dogăresc.

❍ CLOBANȚ sbst. Mold. Bucov. 1 Clonț, cioc: apucînd carne în ~... au sburat iarăși de unde au venit (SB.) ¶ 2 F Gură ¶ 3 Vîrful, capătul de sus al leucei ¶ 4 Ciocul scaunului de doage ¶ 5 Cîrligul de la lumînarea puțului, de care se atîrnă cofa pentru scos apă: luînd cu sine o lumînare ... o aprinde, lipind-o de ~ul fîntînii (MAR.).

CLOBANȚ, clobanțuri, s. n. (Reg.) 1. Clonț (1). 2. Cîrligul fîntînii de care se atîrnă cofa pentru a scoate apă. – Comp. clonț.

CLOBANȚ ~uri n. reg. 1) (la păsări) Organ cornos care constituie o prelungire a gurii; clanț; cioc; plisc. 2) Cârlig de care se prinde ciutura la fântână. /cf. clanț

clobanț n. Tr. cioc. [Origină necunoscută].

clobánț n., pl. urĭ (cp. cu clonț). Nord. Clonț, cĭoc, plisc: cucu șĭ-a pus clobanțu’n pene. Cîrlig de lemn la prăjina cu care se scoate apa din puț. – Masc. la Chir. (Munt. vest): caiĭ întindeau boturile și prefiraŭ apa pîntre sidefurile clobanților (CL. jubilar, 1910, 205). V. cîrlibonț.

clobonț sm vz clobanț

clonbonț smn vz clobanț

coblanț sn vz clobanț

CLOBANȚ s. v. cap, căpățână, cioc, clonț, gură, plisc.

clobanț s. v. CAP. CĂPĂȚÎNĂ. CIOC. CLONȚ. GURĂ. PLISC.