COBE, cobe, s. f. 1. Boală a găinilor și a gîștelor, care se manifestă prin apariția unei excrescențe cartilaginoase la vîrful limbii; țîfnă; p. ext. pielița de pe vîrful limbii găinilor care au această boală. Găinile s-au îmbolnăvit de cobe. ♦ Găină care suferă de această boală; (depreciativ) găină. Boierul, întristat, se uita galiș cum se duceau și păsările sale, și zise oftînd: Ducă-se și cobe și tot, numai bine că am scăpat de belea. CREANGĂ, P. 68. 2. (În superstiții) Pasăre (cucuvea, buhă, cuc, corb etc.) care, prin strigătul sau cîntecul său, ar prevesti o nenorocire. V. piază, augur. Glas de cobe. ▭ Plătise cu viața o dragoste ce-i cîntase întotdeauna pe umăr, ca o cobe. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 220. ♦ Orice ființă sau lucru care, după superstițioși, ar prevesti o nenorocire; piază rea; p. ext. ființă ursuză, antipatică, nesuferită. Mergi d-aici și nu mai mă boci pe cap, cobi! CARAGIALE, O. I 244. Cînd văzu el o așa nemetenie (= matahală) spurcată stînd ca o cobe rea în casa lui și pe tronul lui, un șarpe rece îi trecu prin sîn. ISPIRESCU, L. 206. 3. Fig. (Batjocoritor) Cioc, plisc, clonț. (Atestat în forma coabe) Baba iar iese iute în tindă și strigă [cocoșului]: Hîș! mînca-te-ar uliul să te mănînce! Da ce-ți este, de nu-ți ții coabea? SBIERA, P. 215. – Variantă: coabe s. f.