CLOPOȚEL, clopoței, s. m. Diminutiv al lui clopot. 1. Clopot (1) mic, uneori cu un miner subțire (mai ales de lemn). Sunase sfîrșitul orei și brusca erupție a clopoțelului nichelat nu clintise nici un nerăbdător. C. PETRESCU, S. 67. Cîteodată stă s-asculte Clopoțeii de la sănii. TOPÎRCEANU, B. 71. La o ușă sta de pază un cocoș și la cealaltă era un clopoțel. ISPIRESCU, L. 255. Pisica cu clopoței nu prinde șoareci. ◊ (Poetic) Mi-este dor și azi de clopoțeii de catifea sură ai dedițeilor din lunca Vezii. GALACTION, O., I 8. 2. (Mai ales la pl.) Nume dat unor plante ale căror flori seamănă cu niște clopote (1) mici; a) plantă erbacee cu flori mari albastre, albe sau roz, uneori învoalte, adesea cultivată ca plantă decorativă (Campanula medium); b) plantă erbacee din aceeași farruilie, cu flori albastre, solitare sau reunite în inflorescențe bogate și care cresc mai ales în regiuni muntoase (Campanula abietina, carpatica, persicifolia, pseudolanceolata, rapunculoides); c) ghiocel. În frunzele moarte din marginea unei rîpi, Vitoria găsi clopoței albi. SADOVEANU, B. 222. Iată vin... Clopoței și măzărele îmbătate de parfumuri. ALECSANDRI, P. A. 125. – Pl. și: (s. n.) clopoțele (NEGRUZZI, S. I 73).