cloambă, cloambe, s.f. – (reg.) Creangă, ramură: „Da-n vârvu paloșului, / Cloamba măgheranului. / Cloamba vântu’ o bătea, / Ochii și gura-i râdea” (Antologie, 1980: 70; Tohat). – Et. nec. (DEX, MDA); probabil din săs. klompen, germ. Klumpen „băț” (Drăganu, DA, Galdi, cf. DER).