CLENCI, clenciuri, s. n. 1. Bucată dintr-o creangă (uscată) ale cărei rămurele incomplet tăiate formează un fel de cîrlige, de care se poate agăța ceva; cîrlig. Îi scăpară poalele rasei din mînă și se agățară într-un clenci de rădăcină. STĂNOIU, C. I. 158. ♦ Cîrlig. Culai... a aninat ceaunul în clenciul lui, deasupra flăcării. SADOVEANU, N. F. 69. ♦ Ramură a coarnelor cerbului. Doi copoi tineri au dat glas: chiau – chiau! ș-un cerb cu douăsprezece clenciuri a ieșit în luncă. SADOVEANU, D. P. 82. 2. Boldul cataramei. O curea cu cataramă Și cu clenciu de argint, Că nu-i alta pe pămînt. ȘEZ. IX 190. 3. Fig. Pricină, motiv (de ceartă). Cu maica Evlampia, desăgărița din Văratec, am avut și eu o dată oleacă de clenci. CREANGĂ, P. 115. Au un clenci de nu se pot împăca. ȘEZ. XXIII 42. ♦ Sens ascuns, tîlc, dedesubt. Afacerea asta are un clenci.