4 definiții pentru clăbăț

clăbắț sn [At: H VIII, 168 / V: ~bóț, ~búț, clobót / Pl: ~béțe / E: srb klobuc] 1 (Ban) Căciulă conică mare, din piele de miel sau de oaie. 2 (Bot; pbl; îc) ~ul-cucului Pălăria cucului (Campanula patula).

CLĂBẮȚ, clăbéțe s. f. Căciulă din blană de oaie. (din sb. klobuc = căciulă)[1]

  1. Considerăm corect genul neutru, conform singularului și celorlalte surse. — gall

clăbắț (-béțe), s. n. – Căciulă din piele de miel cu blană. Sb. klobuc „căciulă” (DAR). De la o formă dim. derivă clăbucet, s. n. (căciulă), cunoscut mai ales ca toponim, cf. Iordan, BF, III, 164 și BL, VI, 34.

clăbắț n., pl. ețe (vrus. klŭbuci, pl. d. klŭbukŭ, azĭ klobúk, glugă, comănac; čĭrnii klubuci, după turc. kara kalpak, căcĭulĭ negre, porecla unuĭ neam de Kirghijĭ. V. calpac). Ban. Trans. Rar. Căcĭulă. Olt. A prinde pe cineva în clăbăț, a-l apuca așa în cît să nu se maĭ poată mișca orĭ crîcni.

Intrare: clăbăț
clăbăț substantiv neutru
substantiv neutru (N8)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • clăbăț
  • clăbățul
  • clăbățu‑
plural
  • clăbețe
  • clăbețele
genitiv-dativ singular
  • clăbăț
  • clăbățului
plural
  • clăbețe
  • clăbețelor
vocativ singular
plural
* forme elidate – (arată)