ciuroi, ciuroaie, (ciurău), s.n. – 1. Izvor care curge pe un jgheab îngust; șuvoi de apă. 2. Jgheab din lemn sau metal sub streașina casei, pentru colectarea apelor pluviale; valău / halău, ciotorne (ALRRM, 1971: 271; Berbești, Borșa). ♦ (top.) Ciuroi, fânațe în Bârsana, Bogdan-Vodă, Dragomirești, Ieud, Rozavlea, Săcel, Vadu Izei; pe terenurile respective există câte un izvoraș (Vișovan, 2005); Ciuroi, cascadă situată în bazinul Văii Sarasău, pe râul Ciuroi. Este cea mai înaltă cascadă din Munții Igniș, având o cădere de apă de circa 20 m, peste abruptul vertical de andezit al Pietrei Cioroiului. Pe timp de iarnă, cascada îngheață complet (Timur, 2007: 108). – Din interj. ciur „exprimă zgomotul produs de un șuvoi de apă” + suf. -oi (Giuglea, cf. DER); probabil din ciurui „a curge șiroind și producând un zgomot caracteristic” (DEX, MDA).