CIUNTI, ciuntesc, vb. IV. Tranz. 1. (Cu privire la o parte a corpului) A tăia, a amputa; (cu privire la oameni) a mutila, a schilodi. Alexandru-vodă... ciuntea și seca pe care avea prepus. NEGRUZZI, S. I 158. Îi ciuntiră mai întîi picioarele, pe urmă genunchii unul după altul și în sfîrșit brațele pînă la coate. BĂLCESCU, O. II 265. ◊ Refl. (Rar) Eu cad și mă stîlcesc, Și șchiopez și mă ciuntesc. CONTEMPORANUL, III 731. 2. (Cu privire la plante sau la arbori) A despuia; a rupe. Păsări cîntau în arborii ciuntiți de obuze. CAMILAR, N. I 70. – Variante: (regional) cionta (RETEGANUL, P. III 37) vb. I, cionti (CARAGIALE, N. F. 26, ODOBESCU, S. III 46) vb. IV.