ciucă, ciuci, s.f. – (reg.) 1. Culme, pisc, vârf. 2. Botă, ciomag, măciucă (Papahagi, 1925): „În vârful steagului pun țurgălău și struț (...) și cipcele păstă ciucă” (Papahagi, 1925: 318; Mara). ♦ (onom.) Ciuc, Ciucă, Ciuca, Ciucaș, nume de familie (115 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Et. nec. (DEX, MDA); creație expresivă, termen general balcanic: bg. čuka „colină”, sb. cuca „coastă”, magh. csúcs „vârf” (DER); der. din cioc (Scriban); termen autohton, cf. alb. čuka „culme” (Philippide, Rosetti, Bâncuș, Vraciu, Reichenkron) < i.-e. *keu-k-.