ciofăi vi [At: MARIAN, O. I, 232 / V: cef~, ~foi, ~flăi / Pzi: ~esc / E: ns cf ciuf] (Reg) A mânca (mult) producând un zgomot neplăcut cu limba și cu buzele Si: a cioctisi, a clefăi, a se hâlbări, a plescăi.

CIOFĂI (-ăesc), CIOFĂNI (-ănesc) vb. tr. Mold. 1 A mînca încet, abia mișcînd din fălci ¶ 2 Trans. (BUD.) A mînca plescăind din gură [onom.].

ciofăì v. a mânca făcând sgomot [Onomatopee],

ciófăĭ saŭ cĭóflăi și -ĭésc v. intr. (imit. după huĭetu buzelor și al limbiĭ la porc și la oameniĭ necĭoplițĭ cînd mănîncă). Vest. Clefăĭesc.

cefăi v vz ciofăi

cioflăi v vz ciofăi

CIOFOTI (-otesc) vb. intr. Trans. 1 A rîma (că porcii), a scormoni cu rîtul: purcelașul tot ciofotea cît era ziulița de mare (RET.) ¶ 2 = CIOFĂI.

cléfăĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (rudă cu clevetesc). Est. Mănînc făcînd cu buzele și cu limba un zgomot enervant, ca porcu și oameniĭ necĭoplițĭ. – În vest clefetesc (var. din clevetesc) și cĭófăĭ. V. horpăĭ.

ciofăi (-ăesc, it), vb. – A face zgomot mîncînd. – Var. ciofoi, ciofăni, cioflăi, ciofoti. Formație expresivă, ca clefăi. – Der. ciofăială, s. f. (zgomot produs cînd se mănîncă neglijent); ciorofeală, s. f. (noroi, mîl). Cf. cuvînt din dialectul din Canare care exprimă aceeași noțiune, chuchar.

CIOFĂI vb. v. clefăi, molfăi, plescăi.

ciofăi vb. v. CLEFĂI. MOLFĂI. PLESCĂI.