CICĂ Ⓟ contras din (s e) zice c ă: ~ cu lupii să urli, cu oile să sbieri (ALECS.) ~ a ieșit moda să se puie la copii doici și dădace, tot nemțoaice ori franțuzoaice (ISP.).

CICĂ adv. (Fam., cu valoare de verb unipersonal sau impersonal) 1. (Precedă o afirmație pusă pe socoteala altora) (Se) spune că. . ., (lumea) zice că. . ., după cum (se) crede. Popa. . . cică să rabzi (DELAVRANCEA). 2. (Indică un sentiment de mirare sau de îndoială) E oare cu putință ?! auzi ! Apoi cică să nu te strici de rîs ! (CREANGĂ). ♦ Nici mai mult, nici mai putin ! Amu o scornit alta: cică să-i aduc pe fata Împărătului Roș (CREANGĂ). ♦ Mai mult decît atât. Îi dă fata; ba cică-i mai dă și jumătate din împărăția lui (CREANGĂ). 3. (Povestitorul admite ce se spune, dar e convins că nu este așa) Chipurile; vorba vine! Mă țin. . . numai într-un picior, cică să mă învețe a face marș (ALECSANDRI). – Din [zi]ce că.

cică saŭ ci-că, prescurtare fam. din se zice că: ci-c’a fost un împărat. V. sanchi.