CHITIRE s. f. (Mold.) Chiteală. Că toată învățătura și tot lucrul cu osîrdie zace spre nevoință și chitirea minții. ALF., 29^r. ♦ Obiect al meditației, al reflecției. Precum am îndrăgit învățătura ta, Doamne, toată- dzua chitirea mea iaste. DPRS, 159^r-159^v. ♦ Închipuire, plăsmuire; Jiganiile însămneadzâ a demonilor și a răutăților chitiri. CD 1698, 33'. Etimologie: chiti. Vezi și chiteală, chiti, chitit1, chitit2, chititură, nechitit, răschiti. Cf. chiteală, chitit², chititură, chiverniseală (1), chivernisire (1), sămăluință, sămăluire (2), schiverniseală.