CHIOT, chiote, s. n. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de») Strigăt puternic, răsunător, prelung, care exprimă bucurie, izbîndă etc. Ion despica mulțimea, înalt, cu umerii lui largi, scoțînd un fioros chiot. CAMILAR, N. I 114. Și-n ajun de miez de noapte Tremură de chiot hanul. GOGA, P. 90. Tot mai rar și mai depărtate răsună, în dulcea liniște a înserării, chiotele flăcăilor. VLAHUȚĂ, O. A. II 160. Dădu chiot, strigă, țipă, dară nimeni nu-i răspunse. ISPIRESCU, L. 395. Ei, frate Arbure, nu tragi un chiot de bucurie? ALECSANDRI, T. 1471. Ținea mintă cîte o săptămînă, tot în chiote și-n chicote! ALECSANDRI, T. 82. Fig. În toate apele lumii drumețe, Chiotul roșu se-ntinde. DEȘLIU, G. 56. ◊ (Neobișnuit) Șuier. Ciuda amară care-i înjunghiase inima împotriva oamenilor din încăpere se înăbuși după niște chiote ale locomobilelor. CAMILAR, TEM. 127. Auzea chiotul trenului la Bănești, la haltă. CAMILAR, N. I 376.