7 definiții pentru chimă

chímă1 sf [At: GOLESCU, ap. DR. II, 654 / V: címă / Pl: ~me / E: srb kima] (Îdt) 1 Germen. 2 (Îc) Chima-răului sau ~-necazului Diavolul. 3 Vârf.

chimă2 sf [At: LB / Pl: ~me / E: ger Kinn] (Înv) Bărbie.

chímă (-me), s. f. – Germen, sămînță. Sb. kima (DAR) sau din germ. Keim, prin intermediul săs. kim (Lacea, Dacor., IV, 778). Înainte, Philippide, Principii, 138, încercase să-l explice prin gr. ϰῦμα (cf. ciumă) ipoteză acceptată de Bogrea, Dacor., II, 654. – Der. chimiță, s. m. (diavol; bufon, caraghios), care pare a fi un dim. de la cuvîntul anterior (Bogrea și DAR îl explică prin numele unui personaj popular în trecut datorită șotiilor sale; nu este însă posibil să se aplice diavolului numele unui personaj real, și nici nu s-ar explica prin alte mijloace apelativul Chimiță, astfel încît este de presupus că acesta din urmă este o simplă poreclă).

chímă s.f. 1. (înv.) germene, sămânță. 2. (reg.) creștet, culme, vârf. 3. (înv.) bărbie.

chímă f. Chima răuluĭ. V. schimă.

schímă f., pl. e (ngr. shima, vgr. shêma, formă, haĭnă, figură, trăsătură, gest; vsl. skima, rus. shima. V. schemă). Vechĭ (și shimă). Gest. Azĭ. Gest. schimositură, strîmbătură: schime, cîntece și jocurĭ (Em.). Figură, formă, aspect: o schimă misterioasă. Haĭnă călugărească. Schima cea mică, rasa (haĭna) pe care o poartă frațiĭ; schima cea mare, potcapu (pe care-l poartă numaĭ monahiĭ). – Și știmă, stahie, monstru, arătare, ĭazmă, vîlvă, pocitanie, duh necurat, zînă de apă: oameniĭ mor și se fac știme (Șez. 36, 31), știma Dunăriĭ, știmele mlaștiniĭ (Chir.). – Și stimă (Bucov.) și chimă (Mold. nord): chima răuluĭ pe malu pîrăuluĭ (Cr.).

Intrare: chimă
chimă
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular chi chima
plural chime chimele
genitiv-dativ singular chime chimei
plural chime chimelor
vocativ singular
plural