CEPELEAG, -Ă, cepelegi, -e, adj. (Mold., Transilv.; despre oameni sau despre vorbire) Peltic. Și el... cepeleag cum era, că-i lipsea mulți dinți din gură... ne spunea. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 126, 8/1. [Unii] se nasc cu gura strîmbă, ori muți, ori cepelegi. SBIERA, P. 318. Guliță (cepeleag și alintat): Să mă cobor și eu? ALECSANDRI, T. I 113. ◊ (Adverbial) Vorbea puțin cepeleag, c-un glas plîngător. BART, E. 71. Vara, plecau cu toții afară, la un unchi al lor... care... vorbea pripit și cepeleag. VLAHUȚĂ, O. A. III 14. ♦ (Substantivat, neobișnuit) Defectul de a vorbi peltic. Ce te-apucă? Gîngăvia ori cepeleagul? ALECSANDRI, T. 903.