CEAIR, ceairuri, s. n. (Învechit și regional) Loc de pășune (adesea împrejmuit cu un gard); p. ext, cîmpie nelucrată în apropierea unei ape. Caii cetății sînt în ceair și la pășune. SADOVEANU, F. J. 544. Ei îngrijeau să. fie cai la grajd, ori să-i aducă de la ceair. MACEDONSKI, O. III 128. Caii zburdă prin ceairuri. ALECSANDRI, P. A. 120. – Variantă: cier (CREANGĂ, A, 128) s. n.