caună sf [At: LIUBA-IANA, M. 28 / P: ca-u~ / Pl: ~ne / E: ml *cavina] (Îrg) Ocnă.

❍ CAUNĂ (pl. -ne) sf. Băn. (LIUB.) Gura ocnei, gaura pe unde se intră în ocnă [srb. kavna < germ. Kaue].

găunos a. 1. găurit pe dinăuntru; 2. lipsit de miez: arbore, măr găunos. [Vechiu-rom. găun, găunos, și dial. (Măidan) caună, gaură = lat. *CAVINA (din CAVUS)].

găunos (desp. gă-u-) adj. m., pl. găunoși; f. găunoasă, pl. găunoase

caună (-ne), s. f. – Mină. Origine incertă. După Pușcariu 324 și DAR, de la un lat. *cavina, de la cavus „gol, scobitură”. DAR pare a identifica acest cuvînt cu caulă, s. f. (ponton). Este posibil să fie vorba de o var. de la găunos vezi cuvîntul.

CAUNĂ s. v. mină.

caună s. v. MINĂ.