CATARI (< gr. katharós „curat”) s. m. pl. Adepții unei erezii din sec. 11-13, răspîndită în Europa apuseană (în special în Italia, Flandra, S Franței), cu precădere în rîndurile meseriașilor și țăranilor. Condamnau lumea materială, considerată ca o creație a diavolului, chemînd la o viață castă și austeră în vederea unirii cu Dumnezeu. Învățătura lor a stat la baza ereziei albigenzilor.