cancelarie Dicționarele noastre (cu excepția lui Scriban) scapă repede de acest cuvînt: nemaivorbind de cele care nu dau nici o etiologic (TDRG, DU), observ că DA îl explica scurt ca neologism din latinește, CADE din rus. канцеляpuя, iar DM din it. cancelleria, fără nici o vorbă despre nepotrivirile fonetice, nici despre variante. Acestea sînt foarte numeroase: canțelarie, canțelerue, cănțelerie, cănțelarie, cănțălarie, cănțălare. Scriban vede just lucrurile, după părerea mea: cuvîntul a fost introdus prin rusă apoi, mai tîrziu, latinizat. Ciorănescu declară că e inutil să facem apel la rusă și pornește de la latinescul cancellarius. Dar cine și de ce l-ar fi introdus la noi, unde nu corespundea nici unei funcții? Nici o sursă mai veche nu prezintă forma cancelarie. Fără îndoială, trebuie să pornim de la rus. канцеляpuя peutru textele administrative și în general literare, iar pentru cele populare de la ucr. канцеляpuя,. Pe lîngă că nu avem atestată, în limba mai veche și în variantele populare, baza cancelar-, un derivat românesc în -ie trebuia să aibă accentul pe i. Aș face apel și la magh. kancellária, dar, pe cît se pare, nu avem atestări mai vechi din Ardeal (Tamás nu inserează cuvîntul). În secolul al XIX-lea a intervenit influența formelor scrise, latină, italiană (poate chiar franceză), care a transformat pe ț în c, a readus vocalLsmul primitiv, păstrînd accentul existent. Avem deci un caz tipic de etimologie multiplă.