caliman sn [At: CHEST. II, 128/351 / Pl: ? / E: nct] (Reg; la casă) Tencuială care se întrebuințează la zidit.

Căliman v. Cale III 1.

căliman, călimani, s.m. (mit.) Reprezentant al unui popor de uriași ce ar sălășlui, potrivit legendelor maramureșene, în peșterile munților: „Din când în când, călimanii (…) duc oameni și animale pe lumea cealaltă. Ei ar trăi și azi în triunghiul munților Arșița-Tomnatec-Farcău. În 1919, de pe muntele Farcău a dispărut o turmă de 300 de oi, doi ciobani, câinii și măgarii stânei” (Ivanciuc, 2006: 123). ■ (onom.) Căliman, nume de familie în jud. Maram. – Probabil din gr. Kallimani(s), cf. sl. kaliman > rom. Căliman, Caliman, n. pers. (Iordan, 1983).

căliman, călimani, s.m. – (reg.; mit.) Nume dat de localnici unui popor de uriași ce s-ar fi refugiat în peșterile munților: „Din când în când, călimanii deschid câte o ”poartă„ (compusă dintr-o lespede de piatră situată pe vreo pajiște alpină sau într-un perete stâncos) și duc oameni și animale pe lumea cealaltă. Ei ar trăi și azi în triunghiul munților Arșița-Tomnatec-Farcău. În 1919, de pe muntele Farcău a dispărut o turmă de 300 de oi, doi ciobani, câinii și măgarii stânei” (Ivanciuc, 2006: 123). ♦ (onom.) Căliman, Caliman, nume de familie (9 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Probabil din gr. Kallimani(s), cf. sl. kaliman > rom. Căliman, Caliman, n. pers. (Iordan, 1983).