caccia (cuv. it. „vânătoare”; fr. chasse; germ. Jagd; engl. hunt), formă specifică atât poeziei cât și muzicii, avându-și originea în Florența sec. 14. Textul poetic descrie scene de vânătoare, pescuit și chiar strigătele vânzătorilor pe stradă. C. este o formă de polifonic*-vocală, exprimată printr-un canon (4) strict la două voci (2), în care vocea a doua începe de obicei cu 6 sau 8 măsuri* după prima. Canonul este urmat de o riturnelă* și ea canonică uneori. Cele două voci „vânătorești” care se imită încep să fie susținute de un fel de cantus firmus* în valori* de note lungi. Acest element, ce prefigurează apariția în sec. 19 a vocii inferioare de susținere (viitorul bas cifrat*) devine de o importanță istorică în dezvoltarea polif. Forma de c. apare și în Franța tot în sec. 14, dar, după ce se impusese în Italia, iar genul engl. cath este și el înrudit cu prototipul it. Spre deosebire de c. it., cea fr. este de obicei un canon triplu care nu mai conține vocea de susținere în valori lungi. Tipul de canon triplu se poate remarca și în caças spaniole (grupate în Llibre Vermell), adaptate unor texte religioase. Se pare însă că în compoziție (2), termenul de c. nu se referea atât la subiectele de vânătoare, cât la un fel de „vânătoare muzicală”, la tratarea canonică a vocilor. Printre compozitorii care au cultivat c. se numără: Jacopo da Bologna, Giovanni da Firenze, Magister Piero, Giovanni de Cascia, Francesco Landino, Ivrea (în Codex Ivrea), G. de Machault și chiar Haydn și Mozart, care folosesc teme de vânătoare sau instr. specifice ca oboe da c. și corno da c.