BĂLTĂREȚ, -EAȚĂ, băltăreți, -țe, adj. De baltă, din regiunea bălților. V. palustru. Priveai la pruncii tăi din tindă, Arzînd de friguri băltărețe. JEBELEANU, în POEZ. N. 297. O parte din fin era plouat și caii nu-l mîncau bucuros, iar altă parte era băltăreț, amestecat cu șovar și cu mînzoc și nu-l mîncau bucuros boii. SLAVICI, V. P. 55. ♦ (Substantivat, n. sg.) Numele unui vînt călduț umed, care bate dinspre miazăzi. Soarele trecuse de amiază și băltărețul își sporea bîziitul. SADOVEANU, P. M. 41. După apusul soarelui, băltărețul s-a oprit. SLAVICI, V. P. 104. Vîntul băltăreț suflă de la Dunăre. I. IONESCU, M. 62.