BĂDIȚĂ s. m. (Familiar, Mold., Bucov., Transilv.) I. Diminutiv al lui bade. 1. v. bade (1). Iar dumneata, bădiță Haralambie, vii la noi ca din întîmplare. SADOVEANU, N. F. 176. Ș-apoi să fi văzut pe neobositul părinte, cum umbla prin sat din casă în casă, împreună cu bădița Vasile a Ilioaiei, dascălul bisericii, un holtei zdravăn, frumos și voinic. CREANGĂ, A. 2. Copiliță, stăi să beu, Răcori-te-ar dumnezeu! – Ba, bădiță, ba, nu vreu, Că mă tem de dragul meu! ALECSANDRI, P. P. 5. 2. v. bade (2). Măi bădiță, omule, Sîmăna-ți-aș numele Prin toate grădinele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 94. ♦ Iubit, ibovnic, drăguț. Cîte cară cu povară. Toate suie și coboară, Numai carul bădiții Șede-n dealul Bistriții. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 127. II. Termen de respect cu care cineva se adresează unui frate mai mare; nene. Scoase două cărți poștale. Erau scrisori de la Ana Roșea, sora lui «bădița Neonil», cum îl numea ea în cărțile poștale. SADOVEANU, P. M. 38. Și ajungînd în sat, se duce drept la frate-său, ca să-i ducă bucurie. – Bine v-am găsit, bădiță! – Bine-ai venit, frate Dănilă! CREANGĂ, P. 44. Soră-mea Catrina zice atunci cu mirare: l-auzi, bădiță! Doamne, cum sînt unii de năpăstuiesc omul chiar pe sfînta dreptate! CREANGĂ, A. 59. – Formă gramaticală: pl. (neobișnuit, I 2) bădiți (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 277). – Variantă: bădiț (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 29, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 278) s. m.