burzului vb. IV. 1 refl. (despre oameni) A se mînia brusc; a se răsti (la cineva), a se oțărî; (reg.) a se bursuca. Nu te burzului... nu voiam să te supăr (I. NEGR.). ♦ Fig. (despre vreme) A se schimba în rău. Vremea cea frumoasă începu a se burzului (POP.). ◊ Ext. Cîinele se burzului și începu a sări în două picioare (PRED.). 2 refl., tr. fact. (înv.; arh.) A (se) răscula, a (se) răzvrăti. Oastea... s-au burzuluit pre bietul Barabaș, capul lor (COSTIN). ◊ (tr.) Burzuluiseră norodul și tot orașul alergase la poarta curții (C. NEGR.). 3 refl. (despre păr) A se zbîrli. Pe fața-i lătăreață, țepile nerase de cine știe cînd se burzuluiau (REBR.). ◊ Expr. (fam.; tr.) A-și burzului creasta = a se grozăvi, a se îngîmfa. Pîn-acuma-n țara-aceasta, Noi ne-am burzuluit creasta (ALECS.). • prez.ind. -iesc. /<magh. borzolni.