BUNICĂ, bunici, s. f. 1. Mama tatălui sau a mamei; Bună, mamă-bună, mamă-mare. Poate că-i căzuse scump bunicii nenea Dumitrache. STANCU, D. 6. Cu pănd nins, cu ochii mici Și calzi de duioșie, Aieve parc-o văd aici icoana firavei bunici Din frageda-mi pruncie. IOSIF, PATR. 9. Bunica spunea, spunea înainte, și fusul sfîr, sfîr, pe la urechi, ca un bondar. DELAVRANCEA, V. V. 256. ◊ Expr. (Pe) cînd era bunica fată (mare) = demult. De cînd învăț eu la gimnaziu? – De cînd era bunica fată! SADOVEANU, N. F. 148. 2. Termen afectuos cu care se adresează cineva unei femei bătrîne. V. mătușă. Doamna îi răspunse: Bine, bunico; dacă așa vă este obiceiul p-aci, așa să facem. ISPIRESCU, L. 63.