BUNCIUC s.n. (Mold.) Steag turcesc sau tătărăsc, alcătuit dintr-o jumătate de coadă albă de cal fixată pe o prăjină. Luat-au [Mihai-Vodă] și șepte bunciucuri tătărăști, de le-au închinat lui Jicmond-Craiu. N. COSTIN. Etimologie: rus. bunčuk (<tăt. crim. bunčuq). substantiv neutru

buncĭúc și bucĭúc n., pl. urĭ (turc. bunčuk, tuĭ ornat, d. pers. menğuk, mică semilună; rus. „buzduganu hatmanuluĭ Cazacilor”; ung. boncsok. V. bungeac). Sec. 18. Steag turcesc orĭ tătăresc făcut din jumătate de tuĭ și și care are un însemn al mareluĭ spătar, al ispravniculuĭ de Focșanĭ și al căpitanuluĭ de lefegiĭ. Căpitănia saŭ isprăvnicia Focșanilor. Trupă de soldațĭ, rămășiță din marea căpitănie a Focșanilor.