buiecie sf [At: VARLAAM, C. 368₂ / Pl: ~cii / E: buiac + -ie] Îngâmfare.

buiecie s.f. (pop.) Îngîmfare; zburdălnicie. L-au certat Dumnedzău... pentru buiecie și pentru îndrăznire (VARL.). • pl. -ii. g.-d. -iei. /buiac + -ie.

BUIECIE s.f. (Mold., Criș., Trans. SV, Trans. N) Îngîmfare, sminteală, nechibzuință. A: Dzise cătră Dumnedzău cu buiecie: „Mulțămăscu-ți, Doamne, că nu simt ca alți oameni”. L SEC. XVII, 136^r. Nevoia în carea Iulian, cu mîndria și cu buieciia lui, adusease oastea. CANTEMIR, HR.; cf. VARLAAM; DOSOFTEI, PS; DOSOFTEI, VS. C: Pleveaște afară, Domnu Dumnezău, dintre noi … buiecia, urîciunea. MISC. SEC. XVII, 162^v. Am greșit cuiva … cu glumiia sau cu buiăciia. POGREB., 115^r. O, voi, mîni grabnice în buiecie, Tare v-ați grăbit. CSOM, 4^v; cf. MOL. 1695, 100^r; MISC. SEC. XVII, 88^v. // B: Și înăspri Dumnezeu inima lui Faraon de să porni cu mînie și cu buicie cu toate oștile sale. CRON. 1687, 33^v; cf. L ante 1693, 215^v. Variante: buicie (CRON. 1687, 33^v). Etimologie: buiac + suf. -ie. Vezi și buiac, buieceală, buieci, buiecitură. Cf. buieceală, buiecitură (1), fălie (2), făloșie, hicimășie, măroșie. zuzie. substantiv feminin

buĭecíe f. Calitatea de a fi buĭac.

BUICIE s. f. v. buiecie. substantiv feminin