BUIECI vb. (Mold.) 1. A se dezvolta, a crește peste măsură (plantele și vitele). Bogatul … de carele scrie svînta evanghelie … că-i buieciră țarinele, adecă i să înmulți avuția și agonisita. VARLAAM. 2. A deveni îngîmfat, încrezut; a ameți (norocul) de cap (pe cineva). A: Lauda omenească înalță și buieceaște sufletul, și deaca să înalță sufletul, atunci-l cuprinde mîndria. L SEC. XVII, 134^r. Vlahii … de biruință ca aceastea buiecindu-să. CANTEMIR, HR. Nărocul pe bulgari buiecind, capetele ei înde ei au început a se gîlcevi. CANTEMIR, HR. // B: cf. L ante 1693, 212^r. Variante: buici (L ante 1693, 212^r). Etimologie: buiac + suf. -i. Cf. ucr. bujaty. Vezi și buiac, buieceală, buiecie, buiecitură. Cf. fălui (2), măroși. verb