bucina, bucin, vb. intranz. – (reg.; înv.) 1. A cânta din bucium. 2. A plânge: „Hai să legănăm coconu, să nu mai bucine” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 122). – Lat. buccinare „a suna din corn” (MDA, Șăineanu) < lat. bucina „instrument de suflat la romani, asemănător cu cornul de vânătoare”.