BRÎNCĂ², brînci, s. f. 1. (Reg.) Mînă ◊ (În limba literară numai în expr.) A merge (sau a fugi, a se tîrî etc.) pe (sau în) brînci = a merge (sau a fugi etc.) pe mîini și pe picioare, de-a bușilea. A cădea (sau a da) în (sau pe) brînci = a cădea istovit (de oboseală). A munci (sau a lucra) pe brînci = a munci pînă la istovire. 2. (Reg.) Partea de jos a picioarelor animalelor; labă. – Lat. branca.