BRIPTĂ, bripte, s. f. (Olt., Ban., Bucov.) Cuțit sau briceag primitiv (cu mîner de lemn). Intrară în sală. Fum mult, să-l tai cu bripta și tot să nu vezi prin el. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 104, 17/3. ◊ Expr. A lua (pe cineva) la briptă = a lua (pe cineva! la bătaie. Atuncea au luat oamenii pe drăguț la briptă, de l-au bătut pînă ce-au mărturisit toate. SBIERA, P. 236.