brihan, brihane, s.n. – (reg.) Pântece, burtă (de regulă, la vite); burdihan, burduhan, bârdan. „O perit un cal (...): brihanu l-am adus acasă și l-am pus și l-am mâncat cu coptii mnei” (Papahagi, 1925: 308). – Cf. burduhan (MDA); din rom. *brih (< ucr. brih „burtă”) + suf. -an (DELR).