BORȘ, borșuri, s. n. Zeamă acră, preparată din tărîțe puse să fermenteze în apă; p. ext. ciorbă făcută cu această zeamă sau acrită cu oțet, cu zeamă de varză etc. Borșul de miel și sarmalele și friptura... erau, cum spusese gazda, fudulie. PAS, L. I 25. Anghelina a adus borșul de găină. SADOVEANU, N. F. 14. Iedul cel cuminte tăcea molcum în horn, cum tace peștele în borș la foc. CREANGĂ, P. 25. Cine se frige cu borș suflă și-n iaurt. ◊ Expr. A-i sufla (cuiva) în borș sau a sufla în borșul cuiva = a se amesteca (nechemat) în treburile cuiva. Dar, la urma urmelor, de omorît n-a omorît pe nimeni... în borșul nimănui n-a suflat, SLAVICI, O. I 323. Mie unuia știu că nu-mi suflă nimene în borș. CREANGĂ, P. 230. (Familiar) A mînca borș = a spune lucruri neadevărate; a minți. Să nu mai mănînce borș pe degeaba. PAS, L. I 126. A se face borș = a se înfuria; a se face foc. Ignat Cercel se făcu borș de cum deschise ochii, fiindcă muierea nu era mulțumită de loc că n-a luat și un purcel. REBREANU, R. II 162. A-i da (cuiva) borșul în foc = a-i sări țandăra.