borjug, borjuguri, s.n. – (reg.; înv.) Element din compunerea jugului, utilizat în trecut la carele cu tracțiune animală (vaci, boi etc.); bucată de lemn ușor încovoiată, în partea superioară a jugului; obadă. Atestat ca toponim în Maramureș: Dealul Borjugului și Valea Borjugului (Sălsig). Probabil s. borjug a dat porecla Borjug (cf. nume atestat Borjuganu) > Valea lui Borjug, a Borjugului. – Et. nec.; posibil cf. Boruga / Borugă, n. fam. < apelativul borugă „defileu îngust între două dealuri” (Pătruț, 1984: 68).